Poate   ca cea mai subtila  forma de respingere este lipsa de confirmare. Cu totii avem nevoie de incurajare, de apreciere … mai ales atunci cand suntem copii. Poate ca atunci cand am fost mici nu am inteles foarte bine care este lucrul acela care ne lipsea. Si poate ca nici mai tarziu nu am inteles ce anume este gresit in felul in felul in care ne raportam la ceilalti.

Sunt cea mai mare dintre cei patru copii ai parintilor mei. Mama imi povesteste ca am fost foarte frumoasa si ca tot neamul ma lauda si ma rasfata. Pe la varsta de trei ani si si jumatate a venit pe lume fratele meu. Iar viata mea s-a schimbat in totalitate. De la pozitia privilegiata pe care am avut-o m-am regasit pe cea de „ajutor de nadejde” in cresterea celui mic. Si, asta m-a durut foarte tare. Atat de tare incat pentru o buna bucata de timp, am purtat resentimente fratelui meu si nu am ezitat sa i le arat. Pentru tata, nu-mi amintesc sa fi existat cu adevarat. Mai ales ca el si-a dorit ca primul copil sa fie baiat.

Peste alti trei ani a venit celalat frate al meu. Destul de marisoara acum, am continuat sa fiu „copilul matur” din familia noastra, cel care urma sa grijeasca si de noul venit pe lume. Imi amintesc despre mine ca nu imi amintesc mai de loc despre mine 🙂 Ca individ. Ca fiinta separata de restul familiei. Ai mei parinti erau foarte ocupati cu munca, lucrau in schimburi si nici nu au stiut cum anume ar trebui sa confirme valoarea unui copil. Fiecare dintre ei au fost copii respinsi … si nu au avut de unde sa invete cum anume pot  zidi incredrea in sine a propriilor copii.

Am continuat sa fiu ajutorul de nadejde si dupa venirea pe lume  a surioarei mele. Am muncit de mica, facand lucruri de oameni mari. Ceea ce mi-a lipsit foarte mult a fost imbratisarea mamei, cotropita de atat de multe lucruri care se intamplau in viata ei si aprobarea tatei, care nu m-a laudat niciodata ca sa „nu mi se urce la cap”.

Nu am stiut pana de curand ca lipsa de incredere in  mine, cautarea aprobarii celor din jur, frica de a spune ce gandesc de teama de a nu supara pe cineva, reactiile mele supra-emotionale, atitudinile agresive, mania … toate aveau radacina in respingerea pe care am trait-o in copilarie. Mai mult, am intors chiar eu impotriva mea aceasta respingere si am transformat-o in auto-respingere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website