Granitele sunt cele care definesc limita sau demarcatia dintre mine si celelalte persoane.

Pielea mea este o astfel de granita. Tot ceea ce se afla dincoace de piele sunt eu in planul fizic.

Fiecare organism viu este separat  de celelalte organisme vii printr-o bariera. Ameoba, portocalul, broasca, leopardul, bacteria, laleaua, broasca testoasa, somonul – toate au o demarcatie care le face, pe fiecare in parte, unici fata de celelalte organisme.  Diferite rani si alte organisme pot abuza aceste limite individuale. Daca abuzul de  toxine sau asaltul altor organisme vii este suficient de sever pentru a ataca organismul in profunzime, organismul gazda poate muri. O bariera fizica intacta poate conserva viata.

Chiar si componentele trupului meu au propriile lor granite. Nervii imi sunt imbracati intr-o teaca sau  membrana.  Scheletul imi este distinct de muschi. Lumea fizica abunda in astfel de delimitari, de bariere. Daca nu ar fi asa, de cate ori ne asezam pe un scaun, acesta ar trebui sa treaca prin noi (si noi prin el) si ne-am imprastia pe jos. 🙂 Doar ca intr-o astfel de situatie, ne-am scurge si prin podele. Si apoi, pamantul? Si, cand ne vom opri?

Pielea noastra demarcheaza limita sinelui nostru fizic. Dar, dincolo de pielea noastra, in exterior, se extinde o alta bariera, invizibila si fluida de data aceasta, numita zona de confort. Devenim constienti de aceasta zona atunci cand cineva se apropie prea mult de noi. Persoana iubita poate sta mai aproape de noi decat un prieten sau o prietena, iar prietenul poate sta mai aproape de noi decat o cunostinta oarecare sau decat un strain. Iar in prezenta unei persoane care ne este ostila, s-ar putea sa avem nevoie chiar de o distanta mai mare.

Avem si alte feluri de bariere: emotionale, spirituale, sexuale si relationale. Avem o granita care ne separa de cei din jurul nostru. In interiorul acestei granite se afla sinele nostru,  acel sine care ne face sa fim indivizi unici, diferiti de ceilalti.

Ce sunt granitele emotionale? Fiecare avem un set de sentimente si reactii care sunt numai ale noastre. Raspundem lumii inconjuratoare in mod unic, bazandu-ne pe experientele avute, pe felul personal in care noi percepem mediul ce ne inconjoara, pe telurile noastre, valorile si preocuparile noastre. Putem regasi persoane care pot avea o reactie similara cu a noastra, dar nu este nimeni in lumea aceasta care, in situatii identice,  sa aiba o reactie identica cu a noastra .

4 thoughts on “Ce sunt granitele personale (1)

  1. In mod normal, nimeni nu poate trece de barierele tale fizice, emotionale, spirituale decat cu acordul tau. Uneori se intampla din lipsa de vigilenta… Alteori, invaziv, caz in care putin mai conteaza ce vrei. Microbii, virusurile, statul cu legile si masinatiunile sale… unii oameni de pe strada… si altele. Doar ca aceste bariere pot ceda prin continua, sacaitoare, obositoare solicitari. Precum odinioara cedau portile cetatilor sub actiunea berbecilor folositi de atacatori. Cred ca e destul de clar ca drumul spre iad se face prin pasi marunti, fie ca mergi singur, fie ca esti impins… La actiuni clare si violente, ample, in general reactionam cumva. Cel rau insa te va atrage si determina prin actiuni aparent nesemnificative sau tolerante. Dar pana cand?
    …Fara Dumnezeu suntem pierduti! Insa El nu te va obliga niciodata sa faci ceva ce iti cere sau te inspira. Sunt, insa, consecinte…

  2. Absolut adevarat. Dar, ce ne facem in situatia in care am crescut avand granitele mereu invadate? Eu asa am crescut. Nici macar nu am stiut ca as avea sau ca ar trebui sa am granitele mele. Nu am stiut ca trebuie sa existe un punct in dreptul caruia sa spun HALT! De aceea, pentru ca nu am stiut altfel, oricine a avut acces liber pana la miezul fiintei mele. Mi-au trebuit ani, foarte multi ani, sa ajung in punctul in care sa inteleg ca ceva este fundamental gresit.
    Si mai dramatic, a fost faptul ca neavand granite personale, am fost convinsa ca ele nu exista in viata nimanui. Si, mi-a fost simplu si firesc sa-mi „bag nasul” in viata celor din jurul meu, incercand sa schimb pe toata lumea. Lucru care, bineinteles, a dus la esuarea in mod jalnic a relatiilor – de orice natura – pe care le-am avut 🙁
    Avem nevoie de granite. Avem nevoie sa ne cunoastem propria identitate, sa stim unde anume incepem si unde anume sfarsim noi si incepe lumea din jurul nostru.
    Daca intelegem asta, vom invata respectul fata de celalalt si respectul fata de alcoolicul de acasa. Si el este o persoana, individuala, diferita de noi, pe care nu o putem schimba, ale carui granite nu mai avem voie sa le invadam. Si, facand acest lucru, schimband felul in care ne raportam la el ca om si nu la dependenta lui, multe lucruri se schimba … in bine.
    Si da, fara Dumnezeu suntem pierduti! El ar trebui sa fie singurul nostru punct de reper. Adevarul Lui, singurul nostru adevar. Pentru ca El este singura noastra certitudine, orice altceva este relativ si schimbator.

  3. Ce dureros ca unii oameni au parte de familii functionale, s-au dezvoltat si au devenit adulti normali cu deviante controlabile, prin forte proprii rezolvabile si pentru care literatura asta psihiologica pare inutila, un moft, iar pentru ceilalti ca mine, cele citite si la mijloc de viata intelese, imi explica de ce pentru mine linistea sufleteasca nu a existat niciodata, iar rasul ca expresie a fericirii a reprezentat si reprezinta o manifestare pe care eu nu am avut-o decat extrem de rar si niciodata din toata inima…Si infinit mai dureros cand copiii tai s-a u format datorita tie, cam la fel…

  4. Eu cred ca fiecare parinte a facut tot ce s-a priceput, in fiecare moment, in legatura sa cu proprii copii.

    Dar, de la o anumita varsta, devine raspunderea noastra sa facem ce putem mai bine cu propria viata si sa nu ramanem blocati in ceea ce nu am primit in copilarie.

    Eu nu mai traiesc in mecanismele pe care mi le-am dezvoltat in copilarie, din cauza mediului in care am trait. Mai mult, am ajuns in punctul in care i-am inteles pe ai mei, i-am iertat si am reusit sa ii iubesc sincer si fara asteptari. Am putut sa le ofer eu lor ceea ce am asteptat de la ei jumatate de viata. Si e in regula asa. Cand tata s-a dus, a plecat fara sa fi lasat in inima mea ranchiuni sau regrete si acum mi-e doar dor de el.

    Vreau sa spun ca oricat ar fi de dureros, si este, putem merge mai departe si chiar suntem datori fata de propria fiinta sa facem acest lucru.

    Si, impreuna cu Domnul, toate lucrurile pot fi rascumparate si transformate in binecuvantari. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website