Dumnezeu a ales sa se descopere pe Sine printr-un trup omenesc.

Limba care a chemat inapoi la viata pe Lazar, a fost o limba umana. Mana care a atins leprosii, avea praf sub unghii. Piciorul asupra caruia a plans femeia, era plin de bataturi si de praf. Si lacrimile Lui … oh! sa nu uitam de acele lacrimi … ele au venit dintr-o inima la fel de franta cum a fost, la un moment dat, inima ta sau a mea.

Si oamenii veneau la El. Cum mai veneau la El! Veneau noaptea; Il atingeau atunci cand El se plimba pe strada; L-au urmat de-a lungul tarmului marii; L-au invitat in casele lor si si-au pus copiii sa stea la picioarele Lui. De ce? Pentru ca El a refuzat sa fie o statuie intr-o catedrala sau un preot intr-un amvon sofisticat. A ales in schimb,  sa fie un Isus care poate fi atins, abordabil si usor de gasit.

Nu exista nici un indiciu despre vreo persoana careia sa-i fi fost frica sa se apropie de El. Se aflau acolo cei care L-au batjocorit. Se aflau acolo cei care-L invidiau. Se aflau acolo cei care L-au inteles gresit. Se aflau acolo cei care I s-au inchinat. Dar nu a fost acolo nici o persoana care sa-L fi considerat prea celestial, prea sfant, prea divin pentru a fi atins. Nu a exista nici o persoana care sa fi ezitat sa-L atinga de teama sa nu fie respinsa.

din „Darul pentru toti oamenii” – de Max Lucado

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website