<<E randul meu. Ma opresc. Ezit. Ochii lui ma incurajeaza sa merg inainte. El intinde mana catre sacul meu si mi-l ia. „Nu poti trai cu asa ceva”, imi explica. „Nu ai fost creata pentru asa ceva.” Cu capul plecat, el goleste rusinea mea peste umerii sai. Apoi, privind catre cer, cu ochii scaldati in lacrimi, el striga: „Imi pare rau!”.

„Dar tu nu ai facut nimic” – ii strig.

Totusi, el suspina toate suspinele mele din toate noptile pe care le-am petrecut plangand pe perna mea. Atunci, am inteles ca strigatul sau este de fapt al meu. Rusinea mea este acum a lui.

Ii ating cu degetele mele obrazul, si pentru prima data dupa foarte foarte multa vreme, pasesc fara sa car in spate nici un gunoi.

Ma opresc impreuna cu altii la poalele dealului si vad cum el este ingropat sub un munte de mizerii. Un timp, se ade cum geme. Apoi liniste.

Stam prin resturi de masini si hartii si bucati de sobe si ne intrebam cine este acest om si ce anume a facut.  Precum bocitoarele intr-o noapte de veghe, zabovim. Unii dintre noi incep sa povesteasca.  Altii tac. Ne aruncam din cand in cand privirile catre coama dealului. Totul pare ciudat aici langa morman. Dar este si mai ciudat gandul de a pleca de aici.

Asa ca am ramas. Toata noaptea si in ziua urmatoare. Intunericul se lasa din nou. Simtim ca acest „gunoier” ciudat a creat o legatura speciala intre noi. Parca am fi rude. Unii motaie. Altii  se simt deodata animati si incep sa spuna cate in luna si in stele. Dar, catre dimineata, am adormit cu totii.

Aproape ca am ratat momentul. Tanara adoloscenta este cea care l-a vazut. Fata cu mania. La inceput, nu i-a venit sa-si creada ochilor. Dar, dupa ce s-a uitat mai bine, a stiut.

Rosteste cuvinte moi, ca numai pentru ea. „El este in picioare.”

Apoi, mai tare, pentru prietenii sai. „El este in picioare.”

Si apoi, si mai tare, pentru toata lumea. „El este in picioarte.”

Se intoarce. Toti ne intoarcem. II vedem silueta in lumina soarelui.

Stand in picioare.

Adevarat.>>

Naratiunea aceasta, atat de frumoasa nu este a mea. Este scrisa de Max Lucado. Dar, cand am citit-o pentru prima data, am simtit ca a fost scrisa pentru mine. De aceea, mi-am „insusit-o” si am pus-o la persoana inatai.

Este adevarata pentru fiecare dintre noi. Perfect reala si posibila pentru fiecare dintre noi.

Harul lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, este cel care ne reda sanatatea mentala. Mai ramane doar sa credem asta si, nu in ultimul rand, sa acceptam, sa primim harul pe care Dumnezeu vrea cu atat iubire sa-l reverse asupora noastra. A fiecaruia dintre noi.

Nu putem scapa singuri de acesti saci. Nu este nimeni, oricat de mult ne-ar iubi, in stare sa ne scape de acesta povara. EL poate. Numai EL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website