Am crescut fara granite. Fara a avea macar idee de existenta lor. Primul copil fiind, mama nu-si aminteste prea multe lucruri despre copilaria mea.    Fratii mei au venit repede dupa mine. M-am trezit in situatia in care, incepand cu varsta de trei ani, am fost ajutorul de nadejde in cresterea lor si in diverse treburi ale gospodariei. Nu-mi amintesc momente de tandrete intre mama si mine. Stiu doar ca am avut o imensa nevoie de ea, de mama, si durerea neimplinrii acestei nevoi ma impingea adesea spre gesturi razbunatoare impotriva fratilor mei.

Tata era ocupat cu cariera lui. Era mai tot timpul in scoli, apoi pe teren … Iar singurul mod in care am relationat noi doi a fost acela in care el imi spunea ce am voie si ce nu am voie sa fac, iar eu, indiferent de ceea ce simteam si-mi doream trebuia sa fiu copilul ascultator. O data l-am rugat sa-si justifice decizia, care era exact pe dos de ceea ce eu imi doream iar raspunsul sau a fost: Asa am spus eu.

Nici mama si nici tata nu au avut copilarie. Fiecare in felul sau a incercat sa supravietuiasca respingerilor si abuzurilor traite. Au adus in familia pe care si-au intemeiat-o zestrea emotionala pe care au strans-o in copilaria si adolescenta lor, si au incercat sa se descurce cu ceea ce au avut. Nimeni nu i-a invatat ce sunt acelea granitele personale. Pentru ca nu le-au cunoscut in propria lor viata, nu aveau cum sa le accepte si sa le cunoasca in viata mea.

Tata a stiut tot timpul ce anume este „cel mai bine pentru mine”. Mama a avut mereu nevoie de mine, sa o ajut cu treburile. Eu nu am stiut niciodata unde incep si unde ma termin. Nu am stiut niciodata sa-mi apar convingerile, pentru ca tata nu mi-a dat o astfel de ocazie. El mi-a controlat mereu viata, chiar si in absenta sa.

Pentru ca nu mi-am cunsocut granitele, pentru ca in mod natural, oamenii intrau si ieseau din viata mea fara sa tina cont de fiinta mea, pentru ca nu am stiut niciodata sa spun NU atunci cand cineva imi cerea sa fac lucruri impotriva vointei mele, am trait jumatate din viata convinsa fiind ca asa trebuie sa fie lucrurile. Consumul sotului meu era ceva ce mi se potrivea perfect. Dorinta mea de a-l schimba, obiceiul de a da buzna in fiinta lui, sub pretextul bunului samaritean care stie ce este cel mai bine pentru el, lezandu-i granitele in nenumarate feluri … faceam exact aceleasi lucruri care mi s-au facut si mie in atat de multe feluri si in atat de indelungat timp. Pentru ca nimeni nu mi-a respectat individualitatea, nu am stiut nici eu sa o respect pe a sotului meu.

 

2 thoughts on “Eu si ne-granitele mele

  1. Acum aveti indrazneala sa consiliati persoane care trec prin expierente similare si va rugati pentru vindecarea si eliberarea lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website