Unul dintre lucrurile foarte importante pe care le-am aflat de cand mi-am inceput drumul spre libertate, este acela ca fiecare dintre noi avem nevoie de granite. Lipsa acestor granite a  contribuit intr-un mod dureros la dezvoltarea comportamentelor codependente deformate pe care le avem. Practic, nu avem limite. Nu putem spune NU si nu am stabilit o distanta corecta pana la care altcineva are voie sa ne invadeze fiinta.

Cel putin in cazul meu, pentru ca eu nu am avut astfel de bariere, mi s-a parut absolut firesc ca nimeni sa nu le aiba. Pentru ca am permis oricui sa intre in fiinta mea, mi s-a parut foarte normal sa fac si eu la fel in fiinta celor din jurul meu.

Granitele au un rol fundamental in individualitatea noastra. Trebuie sa stim de unde pana unde suntem noi, de unde pana unde este spatiul nostru vital, de unde pana unde ne putem exercita dreptul de a avea opinii proprii, de a face propriile alegeri, propriile greseli. Granitele ne ajuta sa ne creem o identitate proprie. Putem pune cu precizie degetul pe noi insine, recunoscandu-ne din multime.

In absenta acestor granite, nu am stiut niciodata cine sunt cu adevarat. Am fost, de fiecare data cine au vrut cei din jurul meu sa fiu. Nu am stiut nici macar care sunt lucrurile care imi plac,  pentru ca mi-au placut lucrurile agreate de cei din jurul meu. Si mi-au displacut cele care nu le faceau lor placere. Nu am stiut sa-mi identific si sa-mi formulez nevoile, pentru ca ele oglindeau de fapt nevoile celor din jurul meu.  Le acceptam punctele de vedere cu destula lejeritate, insusindu-mi-le ca adevaruri, pentru ca nu avem puterea si deprinderea de a mi le formula pe ale mele. Sau, daca reuseam cumva sa am o opinie separata, o pastram adesea in mine, nestiind cum anume sa o enunt de teama de a cadea in dezacord.

Am trait ani de zile viata celor din jurul meu,  fiind ceea ce „trebuia” sa fiu din punctul lor de vedere si atat de putin din ceea ce as fi putut fi cu adevarat.

Perioada in care sotul meu consuma mi-a venit manusa. Pentru ca m-am straduit din rasputeri sa-l determin sa traiasca asa cum eu ii ceream, pentru ca … nu-i asa?! … „stiam cel mai bine ce este cel mai bine pentru el„.

2 thoughts on “Granitele

  1. Simona, tu te-ai prins de treaba asta cu granitele si ai luat decizia ce se cerea pentru a duce o viata sanatoasa, insa majoritatea nu vor sa faca asta. Stii de ce? Pentru ca asta inseamna sa te vulnerabilizezi, si cine vrea sa se vulnerabilizeze? Tu ai vrut? Dar, surprizaaaa!!! Daca nu te vulnerabilizezi nu inveti, nu cresti, nu lasi pe altii sa traiasca si nu vor fi, deci, sinceri, apropiati cu tine, nu ajungi sa iti managerizezi frica. Ca atare, omul traieste intr-o cusca toata viata. A, da, isi poate scoate picioarele printre gratii ca sa se plimbe, de colo-colo, prin lume, insa acolo unde e el, e si cusca lui… Pe dinafara, ca sa il pastreze in granitele, ha!, confortabilului iluzoriu.
    Te felicit! Te-ai vulnerabilizat pentru Dumnezeu, te-ai vulnerabilizat pentru sotul tau, te-ai vulnerabilizat pentru tine insati. Acum, „monstrii” treziti te pot musca. Si, da, ai sansa de a-i invinge. Iar eu as spune… si certitudinea 😉

  2. Din nou sunt intru-totul de acord cu tine. Cu tot ce ai spus!

    Stii Gika … eu nu mai vreau viata pe care am dus-o inainte. M-am saturat de ea! De esecurile, de respectul de sine scazut, de manii si de frici, de relatii esuate … Mi-as da mintea la spalat, sa o invart nitel in detergent apoi sa o storc bine si sa o pun la uscat … fara toate balasturile pe care le-am adunat. Dar, asta nu o pot face asa ca accept procesul – adesea foarte dureros – transformarii naturale a felului in care ma raportez la lume si propria mea fiinta.

    Ce am invatat eu pe pielea mea si din observarea celor din jurul meu este urmatorul lucru: trebuie sa vreau cu adevarat sa schimb ceva in bine pentru a a accepta acea vulnerabilizare. Daca continui sa ma mint doar de dragul de a nu ma expune, atunci inseamna ca inca mai pot duce viata asa cum este, ca inca nu am atins pragul de suportabilitate. Cand am inteles ca asa nu mai merge, nu mi-a mai pasat de ce zice lumea, nu am mai dat doi bani pe impresia pe care o lasam celor din jur, pe judecata lor. Mi-am dorit doar – cu riscul de a pierde inca o data totul – sa traiesc un alt fel de viata.

    Nu a fost deloc usor. Dar, daca Dumnezeu este de partea mea, cine imi poate fi impotriva??

    Stii care este cea mai mare tristete a mea, Gika? Ca ne multumim cu evlavia si nu acceptam harul … Cei saraci cu duhul nu sunt cei cu mintea putina, ci cei care se vulnerabilizeaza. Pentru ca devin slabi, dar in slabiciunea lor primesc Puterea Creatoare si atunci … cine ii mai poate rapune?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website