<<In ziua aceea, am vazut pe maginea trotuarului  o banca goala. M-am trantit pe ea si mi-am aruncat sacul negru de plastic la picioare, sprijinindu-l intre glezne. Stateam cu coatele pe genunchi si cu obrajii in palme, privind tinta trotuarul.  Toate ma dureau:  spatele, picioarele, gatul. Umerii imi intepenisera, iar mainile erau o rana vie. Toate acestea din pricina sacului.

„Of, de-as putea scapa de gunoiul asta … !” – ma gandeam.

Norii densi imbracau cerul intr-un   gri atat de intunecat, de parca au adunat toata durerea acestei lumi. Cladirile innegrite aratau ca niste umbre prelungi, intunecand holurile si oamenii aflati in ele. Burnita raceste aerul iar strada este plina de raulete inguste de noroi. Imi strang haina in jurul trupului. O masina care trece imi stropeste sacul si pantalonii. Dar, nu ma misc. Sunt prea obosita.

Amintirile mele, in afara celor adunate in sacul de cunoi, sunt foarte vagi. Parca atunci cand eram un copil aveam un mers mai drept si mai vesel … sau doar imi imaginez? Nu sunt foarte sigura.

O alta masina. Aceasta opreste si parcheza. Un om iese din ea. Vad cum pantofii lui se scufunda in noroi. El trage afara din masina un sac plin de cocoloase de gunoi. Il arunca pe umeri si ii injura greutatea.

Niciunul dintre noi nu scoate o vorba.  Are un chip tanar, mult mai tanar  decat postura sa aplecata. Intr-o clipa a disparut. Iar privirea mi se intoarce in trotuar.

Nu ma uit niciodata in sacul meu de gunoi. Mai demult am facut-o. Dar, ceea ce am gasit in el m-a umplut de repulsie, iar de atunci  l-am tinut legat la gura.

Ce sa fac cu el? Sa-l dau altcuiva? Fiecare are propriul sau sac de gunoi.

Vad o mama tanara. Cu o mana trage dupa ea un copil, iar cu celalalt isi trage propriul sac, umflat si greu.

Vad si un batran cu fata brazdata de riduri. Are un sac atat de lung, incat ii loveste gleznele in timp ce il cara in spate. Ma priveste si incearca sa-mi zambeasca. Ma intreb ce anume da atata greutate sacului sau …

– „Regretele.”

Ma intorc sa vad cine anume a vorbit. Pe banca, s-a asezat langa mine un om. Inalt, cu obrajii unghiulari, cu ochi blanzi. Ca si mine, are pantalonii stropiti de noroi. Dar, spre deosebire de mine, tinuta sa este dreapta. Poarte un tricou si o sapca. Ma uit dupa sacul sau de gunoi, dar nu il vad.

Priveste dupa batranul care se pierde in zare, si imi explica: ” Ca si tata tanar, a lucrat multe ore pe zi si si-a neglijat familia. Copiii sai nu il iubesc. Sacul sau este plin ochi cu regrete.”

Eu nu raspund nimic. Si cand eu tac, el vorbste.

” Tu ce ai in sac?”

„Eu?” – intreb, privindu-l.

„Rusine”. Vocea sa este blanda si plina de compasiune.

Eu continui sa tac, dar nu ma ridic de pe banca.

„Prea multe ore in brate straine. Anul trecut. Noaptea trecuta … Multa rusine „

II dau dreptate in sinea mea, si ma incordez asteptand sa aud cuvinte pline de dispret. De parca as fi avut nevoie de si mai multe rusine. Sa-l opresc… Dar cum? Astept judecata sa.

Dar ea, judecata, nu mai vine. Vocea sa este calda si intrebarea sa este sincera. „Imi dai mie sacul tau de gunoi?”.>>

– continuare

2 thoughts on “Iata Mielul lui Dumnezeu …

  1. eu zic sa I-l dai! stiu, nu e asa de simplu cum pare. e mai simplu… Doar ca e simplul dumnezeiesc la care dintr-un motiv sau altul nu ajung toti oamenii.

    fain scris!

  2. Am invatat si eu ca viata impreuna cu Dumnezeu este simpla. Nu este usoara, dar este simpla … Cred ca intruparea Sa explica si justifica posibilitatea noastra de a-L aborda, de a-L asculta … Dumnezeu a venit ATAT de aproape de noi – ce poate sa fie mai intim decat pantecul unei femei … ? Dar noi, Il tinem pe El departe de fiinta noastra, prin exercitii intelectuale si misticism.
    Imi doresc cel mai mult sa imi traiesc mai mult credinta si sa o teoretizez mai putin. Pentru ca stiu cat de mult mi-a schimbat viata putina mea traire a credintei mele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website