Intr-o zi, cu un anumit scop, am ajuns la una dintre casele de copii abandonati. Port si astazi cu mine imaginea lor. Tot ceea ce am simtit cat am stat acolo, si simt si acum cand imi amintesc, este durere. O imensa durere. Copii fara probleme de sanatate, intregi, cu tot ceea ce le trebuie sa poata trai o viata normala, sunt de fapt doar la jumatatea dezvoltarii lor emotionale si mintale. Si asta pentru ca le lipsea un singur ingredient: iubirea.

Cand nu cunosti iubirea atunci cand ai cea mai multa nevoie de ea, cum o poti recunoaste mai tarziu? In casa de copii sau in familiile cu probleme, copiii cresc la fel de singuri. Te poti simti abandonat, inconjurat fiind de ceea ce se numeste familia ta. Parintii inteleg sa faca tot ceea ce le sta in putinta sa iti puna painea pe masa, si nu au timp, sau nu stiu cum sa  faca, sau nici macar nu se gandesc ca este nevoie sa-si exprime in cuvinte si in gesturi tandre iubirea pe care ti-o poarta … si asta pentru ca nici pe ei nu i-au imbratisat parintii lor. Si, poate, nu stiu nici cum sa se iubeasca unul pe celalalt.

Si cum sa recunosti ceva ce nu ai intalnit niciodata? Ai o vaga idee despre ea, pentru ca sti ca inima ta  tanjeste.  Si incepi sa o cauti. Pentru ca nu-i cunosti chipul, ii pui chip. Si atunci, iti inchipui ca iubirea trebuie sa poarte chipul dragostei trupesti. Si, dupa fiecare esec te duci mai departe, sperand ca de data asta o intalnesti. Dar, dupa fiecare experienta, te simti tot mai secatuit, mai lipsit de valoare. Intuiesti cumva ca iubirea ar trebui sa fie indelung rabdatoare, plina de bunatate; sa fie generoasa, sa nu fie mandra, sa se poarte cuviincios; sa nu profite de tine, sa nu se manie, sa nu se gandeasca la rau, sa nu se bucure de rau ci sa se bucure de adevar; sa te sprijine in lucrurile tale, sa spere alaturi de tine, sa sufere alaturi de tine. Dar, chipul a ceea ce intalnesti poarta doar un ranjet de pofta carnala.

Apoi, iti inchipui ca iubirea este cea care iti spune sa dai, sa dai, sa muncesti pana la epuizare ca sa ai de unde sa-i dai, sa nu spui NU niciodata. Iti inchipui ca daca te faci mic, atunci ea va creste si se va revarsa asupra ta si, in final, vei simti ca esti iubit. Dar, chipul pe care il privesti si despre care crezi ca este iubirea, are ochii plini de reprosuri pentru ca niciodata nu capata de-ajuns. Mai mult, rosteste cuvinte care te acuza pe tine pentru nefericirea care o poarta in minte.

Ce faci atunci cand, prin traditie, confunzi iubirea cu teroarea? Nevoia de a apartine cuiva, te opreste sa ramai langa el si sa-l numesti … oricum dar nu abuz. Verbal sau fizic, il cunosti inca din copilarie si , pentru ca nu ai intalnit altceva, iti spui ca asa trebuie sa fie … si ramai.

Vine apoi,  un anumit moment in care iti dai seama ca nu este in regula. Pentru ca sufletul tau inca tanjeste si setea lui nu este potolita. Singurul lucru care s-a schimbat este dimensiunea fiintei tale. Da le mic, la mult mai mic.

Si te intrebi atunci … iubirea chiar exista?

One thought on “Iubirea … chiar exista?

  1. „Vine apoi, un anumit moment in care iti dai seama ca nu este in regula. Pentru ca sufletul tau inca tanjeste si setea lui nu este potolita. Singurul lucru care s-a schimbat este dimensiunea fiintei tale. Da le mic, la mult mai mic.”

    Intrebarea este ce faci cand iti dai seama ca nu este in regula. Poate ca te simti chiar atat de neinsemnat incat sa consideri ca nu te va dori nimeni odata ce faci pasul de a parasi zona terorii. Te temi ca vei ramane singur si atunci, pentru ca singuratatea ti se pare mai monstruoasa, preferi sa ramai acolo unde esti.
    Da, rezolvarea este vindecarea ta interioara. Insa ai puterea si cunoasterea modalitatii de a o face, de a demara si a te mentine pe acea cale? Sigur, multi nici nu ajung pana aici cu introspectia… E ca si cum ai trai intr-o pestera in care nu vezi decat umbrele lucrurilor proiectate pe pereti, temandu-te fara sa stii de ce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website