Am trait toata viata simtindu-ma responsabila pentru tot ceea ce se intampla in jurul meu. Vorbeam astazi la telefon cu o persoana foarte draga – mergem amandoua la grupul de sprijin – si ii povesteam cat de obosita ma simteam in unele zile, cand simteam ca trebuie sa duc in spate povara intregii lumi. M-am simtit responsabila pentru comportamentul sotului meu, in relatia lui cu prietenii lui si cu familia lui. Simteam mereu nevoia de a interveni, sau de a reveni, de fiecare data cand el „nu se descurca prea bine”.  Ma interesa pe mine ceea ce gandesc ceilalti despre el, mult mai mult decat il interesa pe el acest aspect. Si, trebuia sa vin din urma si sa fac micile sau mai marile retusuri pe care eu consideram ca trebuiesc facute.

La fel a fost cu fiecare relatie. De fiecare data cand cineva din jurul meu se afla intr-o problema, eu consideram ca este datoria mea de a gasi o rezolvare la aceea problema, chiar si atunci cand protagonistul sau protagonista nu erau in situatia in care sa doreasca sa schimbe ceva.

Trebuia sa tin sub control calitatea relatiilor mele,  calitatea relatiilor sotului meu, calitatea relatiilor fiecaruia care se afla in preajma mea. De ce? Pentru ca asa crescusem. Pentru ca asa ma formasem. Pentru ca asa ma „strambasem”.

Intodeauna am plecat sa salvez lumea fiind plina de bune intentii. Nu am dorit niciodata raul nimanui. Si totusi … atat de multe relatii s-au terminat urat. Pentru ca mi-am depasit granitele si atributele.

Sigur, mi-a fost foarte greu sa inteleg cum tocmai eu, cea manata de cele mai bune intentii, am reusit sa intru in astfel de situatii … Un lucru este limpede: oricat de bune au fost intentiile mele, nu era treaba mea.

Intr-un anumit fel, nici consumul sotului meu nu ar fi fost treaba mea. Stiu, suna crud. Si, apoi apare intrebarea: Cum adica nu este treaba ta? Cum adica sa nu-ti pese ce se intampla cu el? Cu voi? Cu famila voastra?

Desigur ca-mi pasa. Nimic din ce se intampla in casa si in viata mea nu-mi este indiferent. Doar ca nu pot lua decizii in locul sotului meu. Nu pot lua decizii in locul nimanui. Uneori, imi este greu sa iau decizii chiar si pentru mine insami.

In perioada in care sotul meu a consumat, mi-a fost atat de greu pentru ca am crezut ca pot lua decizii pentru el. Si … am facut-o. A functionat? Nu. Decizia de a renunta la consum a fost numai decizia lui, a fost strict treaba lui. Cand a luat-o? Cand eu am hotarat ca nu mai este treaba mea sa iau decizii in locul lui.

Stiu… este foarte greu. Avem impresia ca daca noi nu mai facem anumite lucruri, lumea se va darama. Traim convinsi ca noi suntem cei care punem lucrurile in miscare, si ca daca noi nu le-am urni, lumea ar sta pe loc. Lucrul cumplit de adevarat este acesta: facem TOT ce ne sta in putinta pentru a misca lumea din afara noastra, pentru ca sa nu trebuiasca sa ne ocupam de lumea din interiorul nostru. Pentru ca nu ne place ceea ce se afla acolo: durere, respingere, rani, umilinte, abuzuri … Nu vrem sa le scoatem afara, pentru ca amintirea lor doare, si atunci ne aruncam cu toata forta asupra lucrurilor din exteriorul nostru. Si, desi vrem cu disperare ca lucrurile din viata noastra sa se schimbe in bine, ele se inrautatesc.

Pasul 1 – lumea din exteriorul meu NU este treaba mea. Lumea din interiorul meu – DA, este treaba mea. Nu pot controla ceea ce se afla in afara mea. Pot controla doar ceea ce se afla in interiorul meu.

4 thoughts on “Pasul 1 – nu este treaba mea

  1. Granitele personale – cele ce ne ajuta sa intelegem mai bine cine suntem, cele care ne ajuta sa ne corelam mai bine cu cei din jurul nostru, sa avem relatii mai echilibrate … aceste granite personale trebuie sa ni le conturam! Ar fii bina daca oamenii ar invata asta din gradinita – sa isi puna granitele personale, am fi mai putin dependenti, am fi mai putini mediocrii.

    Am un frate …unul singur … am si doua surori :), da fratele asta al meu spunea astazi „stii undeva in viata, la un moment dat ni se pun niste ochelari de cal. Apoi mai traziu ne trezim si cu haturi. Cand ochelarii in cele din urma se usuca si ne cad devenim perplexi cand descoperaim ca avem de fapt vedere omnidirectionala … si in loc sa ne ia avantul … stam! Stam si ne uitam si nu stim incotro sa o luam; si apoi derutati incepem sa ne dorim din nou ochelarii de cal. Era mai usor asa …”

    A-ti contura propriile granite cere curaj pentru ca da, chiar asa cum spui tu:
    „facem TOT ce ne sta in putinta pentru a misca lumea din afara noastra, pentru ca sa nu trebuiasca sa ne ocupam de lumea din interiorul nostru. Pentru ca nu ne place ceea ce se afla acolo: durere, respingere, rani, umilinte, abuzuri … „.

  2. Danut, eu am inteles asa problema aceasta a granitelor: ne este foarte greu sa ni le zidim singuri, cata vreme nu stim cine suntem. Cand suntem mici, pentru a reusi sa ne intelegem individualitatea, avem nevoie de indrumarea, sprijinul, incurajarea celor care reprezinta autoritatea din viata noastra, adica parintii. Daca nu-i avem, sau daca ii avem si ei nu se pricep sa ne incurajeze in a ne descoperi pe noi insine, crestem fara sa avem vreo idee despre cum arata „casa” noastra si pe unde ar trebui sa-i punem „gardul” … Prin urmare, ramanem fara acest gard sau, daca nu mai putem indura invaziile din exterior, ridicam un gard inalt si ne baricadam cu totul in spatele lui, stiind ca daca nu va mai intra nimeni in batatura noastra macar nu vom mai suferi … Amandoua variantele sunt daunatoare.
    Eu fac parte din categoria celor care au crescut fara nici un gard … Si am trait jumatate din viata fiind convinsa ca fiecare relatie trebuie sa fie osmotica, adica trebuie sa ne confundam propria viata in a celuilalt … Aceasta osmoza a mers pana la incercarile firesti de control asupra vietii celorlalti, avand convingerea ca stiu intodeauna ce este cel mai bine pentru ei …
    Am fugit mereu de mine. Am trait vietile tuturor celor din jurul meu, fara sa stiu cine sunt si cum sa traiesc ceea ce se numeste „viata mea”. De cand am inceput sa „ma uit in mine”, sa ma accept asa cum sunt si sa incerc sa schimb lucrurile strambe … am aflat, in sfarsit, cine sunt. A fost cumplit de dureros. Am fost adesea tentata sa renunt, pentru ca ceea ce gaseam in interiorul meu ma umplea de rusine, de manie, de frica … II multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa merg mai departe … acum, cand ma uit in urma, imi dau seama ca a meritat. Nu sunt acolo unde ar trebui sa fiu, dar nu mai sunt acolo unde eram inainte …

  3. Zicea unul … nu mai stiu cine … unu’ asiatic da bun …

    Daca suntem in stare sa ne uitam in urma noastra sa vedem unde am fost e bine; asta e dovada ca avem curajul sa mergem inainte! Nu toti au asta!

  4. Dar, ca aproape de fiecare data cand vrem sa schimbam ceva in viata noastra, ceva in noi insine, exista tendinta de a exagera… Mi-a placut replica hunului din desenul animat Mulan, atunci cand i s-a spus ca imparatul il va opri (sa atace China): „Sã mã opreascã? Dar el m-a invitat! Construindu-si zidul, mi-a pus la încercare puterea.” Mi-a placut ce se afla in spatele acestei replici… Carevasazica noi uneori chiar aprindem focul curiozitatii in inimile celor din preajma daca suntem exagerat de… baricadati. E ca si cum i-am indemna sa spuna: Ce are asta asa de important de ascuns, de e atat de retinuta, de absenta, de neparticipativa, de foarte atenta si sensibila cu propria-i intimitate? Ia sa vad. Sau, din contra, ii plictisim prin secretomanie. Bariere trebuie sa avem, sufletul nostru e un organism, mult mai dinamic si mai sensibil decat cel fizic, si avem nevoie de propria bariera de „piele”. Dar ca in cazul celei fizice, trebuie sa o pastram suficient de elastica, de sanatoasa, pentru a transmite un semnal de vitalitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website