„Care om tine sa-si recunoasca infrangerea totala? Practic, nimeni – desigur.Toate instinctele naturale se razvratesc impotriva ideii de neputinta personala…” (din Cei 12 pasi si cele 12 traditii)

Da, buna intrebare …

Nu ne place sa simtim, sa stim si mai ales sa recunoastem ca am fost infranti. Poate ca simtim ca nu-i putem lua sticla de la gura alcoolicului nostru, poate ca intr-un fel stim ca tot scandalul si reprosurile nu vor schimba mare lucru, dar … suntem noi in stare sa recunoastem asta cu adevarat ? Gasim, undeva in noi, resursele necesare pentru ne desprinde atentia obsesiv indreptata asupra lui si a consumului sau?

Undeva, in ceea ce stim noi, ideea de a inceta sa facem ceea ce am tot facut suna cumva a infrangere. Intr-un anumit fel, in constiinta si trairile noastre s-a dezvoltat acest gand competitiv: las’ ca-l fac eu sa renunte la bautura… Si o luam de la capat, exact in acelasi mod, asteptand ca de data asta lucrurile sa fie diferite, chiar daca metodele nostre sunt aceleasi.

Poate ca ne-ar fi mai usor daca am inceta sa ne raportam astfel la pasul 1. Daca ani la rand am facut aceleasi lucruri iar ele nu au dat roade, inseamna ca trebuie sa incercam altceva. Putem sa privim lucrurile asa: daca ceea ce stiu eu nu a functionat, poate ca altceva va functiona … Am ajuns pana in acest punct, avand convingerea ca noi suntem cei care vor produce schimbarea in viata dependentului nostru drag. Dar, realitatea este cu totul alta: nici unul dintre alcoolici nu a ajuns la abstinenta din cauza sau prin puterea sau prin presiunea celor din jurul sau. El a ajuns singur sa aleaga abstinenta. Meritul desprinderii din situatia in care s-a aflat ii revine in totalitate sotului meu si lui Dumnezeu.

Nimic, NICI UNUL din lucrurile pe care le-am facut nu au ajutat … Situatia a inceput sa se schimbe atunci cand am incetat sa mai fac eu ceva, lasandu-i loc lui Dumnezeu si sotului meu sa-si faca treaba … Niciunul dintre ei nu a putut sa faca ceva pentru eu umpleam cu zelul meu intreg spatiul si timpul. Eram pretutindeni: in portofelul lui, in camera lui de lucru, in afacerile lui, in relatiile lui cu cei din jur … peste tot.

Putem privi pasul 1 in mod diferit decat l-am privit pana acum. Nu ca pe o infrangere, ci ca pe primul pas spre biruinta. Ne putem solidariza unei astfel de situatii: pana acum, ne-am tratat bolnavul cu toate leacurile pe care le-am cunoscut si care, poate ca in alte situatii si cu alte persoane, au fost eficiente. Am folosit mereu amplicilina pentru orice infectie. Am pus picaturi de antalcool si alte feluri, am luat de la farmacie medicamente „miracol”, ne-am depus toata stiinta si ne-am dat toata silinta, dar nimic nu a functionat. Poate ca este momentul sa-l lasam pe bolnav in mainile Specialistului, in mainile Cuiva care poate face lucrurile mult mai bine decat noi.

Nu este nimic gresit in a recunoaste ca nu putem schimba lucrurile. Este gresit sa facem mereu si mereu aceleasi lucruri si sa asteptam ca rezultatele sa fie diferite.

Pasul 1 este primul pas spre dobandirea intelepciunii: noi nu putem schimba oamenii din jurul nostru, dar putem influenta ceea ce se intampla , daca vom incepe sa schimbam ceea ce se afla in noi.

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website