„Convingerea ca orice fac si spun cei din jur, este o reactie la tine. De asemenea, te compari cu altii, incercand sa vezi cine este mai inalt, arata mai bine etc.”

Faptul ca eram,si mai sunt uneori,  convinsa ca in toate este vorba despre mine, nu are nici o legatura cu vreo imagine prea-buna despre propria mea persoana. Dimpotriva… Aveam atata nevoie sa ma simt importanta, incat imi formasem in mintea mea convingerea ca motivul tristetii, sau al altor sentimente si trairi negative, ale  celor de langa mine se datora vreunui gest de-al meu sau vreunei vorbe scapate de sub control. Imi amintesc cum am izbucnit in plans, intr-o anumita zi, cu multi ani in urma, cand o colega de servici mi-a raspuns printre dinti unei intrebari legate de ceea ce aveam noi de facut. In mod reflex mi-am asumat starea in care se afla si, cu lacrimi in ochi, am intrebat-o daca am suparat-o cu ceva… Bineinteles, starea ei iritata nu avea de a face cu mine ci cu o durere surda de masele …

Gandirea personalizata am adus-o cu mine si in casnicia mea, cativa ani mai tarziu acestei intamplari (care nu a fost singura, de altminteri). Am trait perioada de consum a sotului meu intr-o permanenta angoasa, convinsa fiind ca eu sunt sursa, motivul, ratiunea (sau lipsa ei) pentru care sotul meu consuma. Nu am ezitat nici o clipa sa-l intreb, cu ochii in lacrimi si ranita pana in adancul inimii: „De ce-mi faci una ca asta?!!”, „Iti bati joc de mine?”, „Chiar nu iti pasa de mine?” si alte astfel de interpelari, toate formulate in jurul meu, mine, eu … Nu reuseam sa inteleg ca sotul meu nu a baut ca sa-mi faca mie in ciuda, ci pur si simplu pentru ca era dependent.

Inca ma lupt cu acest mod de a gandi. Desi multe, foarte multe lucruri s-au schimbat in viata mea, ideea ca sunt centrul universului mai revine uneori. Desi credeam ca sunt o persoana altruista, acest „eu” pus in centrul relatiilor mele demasca de fapt adevarul.

Ma trezesc in diferite situatii in care ma intreb, fie si numai in gand: „dar cu mine cum ramane?”, „eu de  ce nu sunt acolo in fata?”, „despre mine de ce nu a  pomenit nimic?”, „eu …?” … Cand nu le mai pot pastra in sinea mea, ma iau de sotul meu: unde este week-end-ul MEU? esti suparat pe MINE? de ce nu-mi faci MIE pe plac? …

Sigur, trebuie sa impartasesc cu sotul meu nevoile mele si sa gasim impreuna o cale de a le implini … la fel si pe  ale lui. Dar, pentru a ajunge la acel punct exista cai mai sanatoase de parcurs, cum ar fi discutiile lucide intre doi oameni maturi … si nu exploziile emotionale pe care le arunc ca niste proiectile menite sa-l tranteasca: EU! EU! EU!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*
Website